Când bunicii comentează greutatea copilului

La masa de duminică, în farfuria copilului apare a doua porție de sarmale, necerută de nimeni. Apoi vine fraza, spusă cu drag: „S-a cam rotunjit, nu?” La altă masă, bunicul o spune pe dos: „E cam slab copilul ăsta. Nu-i dați să mănânce?” Adulții trec mai departe, pentru ei a fost o vorbă despre mâncare. Copilul a auzit una despre corpul lui. Nu e o neînțelegere despre reguli, ca la dulciuri sau la ora de culcare, așa că situația cere altceva: un răspuns scurt pe loc, o discuție între adulți mai târziu și câteva cuvinte pentru copil.

Grija bunicilor are adesea gust de mâncare

Pentru mulți bunici, un nepot bine hrănit a fost mult timp semnul că familia se descurcă. Unii au crescut copii în ani în care mâncarea nu era garantată, iar „mai ia o sarmală” a rămas felul lor de a spune că le pasă, la fel ca pachetul pentru acasă, cu tot cu borcanul de zacuscă. Când spun „s-a rotunjit” sau „e prea slab”, cei mai mulți își arată îngrijorarea în cuvintele pe care le știu. Comentariul rămâne nepotrivit, însă bunica nu e adversarul, iar copilul, care o iubește, nu are nevoie s-o vadă pusă la colț.

De ce o remarcă în treacăt contează

Raising Children Network, o platformă australiană pentru părinți, observă că remarcile mărunte despre corp, făcute fără să ne dăm seama, se adună și influențează felul în care copilul se simte în propria piele. Contează în ambele direcții: „s-a rotunjit” și „e prea slab” îi spun la fel de clar că trupul lui e urmărit și discutat. Iar copiii încep să observe forma și mărimea corpului încă de la grădiniță.

La preadolescenți și adolescenți, cu corpul în plină schimbare, e și mai delicat: Raising Children Network trece stima de sine scăzută și imaginea corporală negativă printre factorii de risc pentru metode riscante de slăbit, alimentație dezordonată și tulburări de alimentație. Serviciul Național de Sănătate britanic (NHS) numără, printre situațiile care pot face mai probabilă o tulburare de alimentație, criticile primite pentru felul în care mănânci, pentru forma corpului sau pentru greutate. Nu orice remarcă e un pericol, dar masa de familie nu are de ce să mai adauge una.

Pe loc: o frază scurtă, apoi altă temă

La masă ajută o propoziție calmă care închide subiectul și una care deschide altul: „Hai să nu discutăm la masă cum arată cineva. Matei, povestește-i bunicii cum a fost la meci.” Regula e a tuturor, nu doar a copilului. Când bunicul e cel îngrijorat, merge și „Ne ocupăm noi, stai liniștit. Ți-a arătat Ioana ce a construit?” Tentația e să aperi copilul în aceiași termeni, cu un „Da’ de unde, e numai bine!”, dar și așa corpul lui rămâne subiectul. Iar dacă e chiar copilul cel care spune „Nu-mi place când vorbiți așa despre mine”, merită susținut pe loc, nu certat pentru obrăznicie.

Discuția adevărată are loc fără copil

Într-un material despre mesele de sărbători și grijile copiilor legate de mâncare și de corp, Academia Americană de Pediatrie (AAP) recomandă ca, înainte de următoarea reuniune, părintele să vorbească deschis cu ruda care comentează mereu greutatea copilului despre felul în care asemenea discuții pot afecta sănătatea și starea lui de bine. Poți începe așa: „Știu că îți faci griji și că pentru tine o farfurie plină înseamnă grijă.” Apoi ceri un singur lucru, limpede: niciun comentariu despre corpul copilului sau despre cât mănâncă, în nicio direcție, când e de față.

Îngrijorarea are nevoie și de alt loc, altfel iese tot la masă: dacă îi neliniștește ceva, bunicii îți pot spune ție, în privat. Tu promiți, în schimb, că asculți cu adevărat. „Pe vremea noastră copiii erau bucălați și sănătoși” se va mai auzi, iar răbdarea ajută mai mult decât un ultimatum.

Ce îi spui copilului după

Seara, între voi, poți întreba simplu: „Am auzit ce a spus bunica despre corpul tău. Cum ți s-a părut?” Cu un copil de grădiniță merge o explicație scurtă despre ce face corpul lui: aleargă, se cațără, îmbrățișează. Unui școlar sau unui adolescent îi poți spune limpede că remarca a spus mai mult despre grijile unui adult decât despre el și că ai discutat deja cu bunica. „Te iubește și uneori spune lucruri care nu ajută” e mai cinstit decât „Las-o, așa e ea”, iar celui mare îi poți da și o replică pentru data viitoare, ca „Prefer să nu vorbim despre corpul meu”, împreună cu asigurarea că îl susții.

Toată familia la masă, nimeni pe cântar

AAP amintește de raportul său clinic despre prevenirea obezității și a tulburărilor de alimentație la adolescenți, care pune accentul pe obiceiuri sănătoase în familie, nu pe greutate și diete, și recomandă mese în familie mai dese, descurajarea discuțiilor despre greutate și a tachinărilor pe tema asta acasă, precum și sprijinirea unei imagini corporale sănătoase. Asta include replicile adulților despre ei înșiși, de la „de luni țin dietă” la „după cozonacul ăsta trebuie să alerg o săptămână”. Iar când plimbarea de după masă sau gătitul împreună sunt ale tuturor, bunici inclusiv, niciun copil nu devine „cel care trebuie să slăbească” sau „cel care trebuie să mai pună pe el”.

Când îngrijorarea are temei, locul ei e la medic

Uneori bunica a văzut ceva real. Copiii cresc în ritmuri diferite și nu e mereu ușor de spus dacă au o greutate sănătoasă, notează NHS, care recomandă să vorbiți cu medicul când vă îngrijorează greutatea sau creșterea copilului și precizează că un copil cu greutate mică poate fi sănătos și se poate dezvolta bine. La noi, asta înseamnă medicul de familie sau pediatrul, care judecă greutatea după măsurători, nu din ochi. Discuția o au părinții, iar bunicii pot afla concluzia fără ca masa de duminică să devină consult.

Merită atenție și semnele care vin de la copil: criticile la adresa propriului corp, comparațiile continue cu ceilalți, mâncarea legată de vinovăție sau rușine, o scădere mare în greutate sau evitarea meselor cu ceilalți. Dacă observi așa ceva, vorbește întâi cu copilul și mergeți împreună la medic. AAP notează că tulburările de alimentație pot apărea la fete și la băieți, că vârsta medie a unui copil cu o astfel de tulburare e de doisprezece ani și jumătate și că, cu cât sunt depistate mai devreme, cu atât șansele unei evoluții bune sunt mai mari.

Duminica viitoare, farfuria va veni probabil tot plină, iar asta poate rămâne gestul bunicii. Diferența e că, de data asta, copilul poate lăsa o sarma neatinsă fără să audă ceva despre corpul lui, iar bunica află, în schimb, cum s-a terminat meciul.