„Nu mă joc cu tine.” Cum îl sprijini după o respingere

Lângă tobogan, trei copii sapă un castel cu șanț. Dinspre ei vine fetița ta, cu găletușa verde strânsă în brațe, și se oprește în fața bordurii de lemn pe care stai. Spune încet: „Ilinca a zis că nu se joacă cu mine.” În câteva secunde ți-au trecut prin minte trei răspunsuri și un mesaj către mama Ilincăi, ajuns deja la al treilea paragraf. Toate pot să mai aștepte puțin.

Mai întâi povestea, apoi verdictul

„Las-o, găsești pe altcineva” micșorează ce s-a întâmplat, iar „Ce urât din partea ei!” îl face mai mare decât era. În ambele cazuri, copilul află mai multe despre reacția ta decât despre ce simte. Mai util e să întrebi ce s-a întâmplat și cum s-a simțit: „Cum te-ai simțit când Ilinca a zis că nu se joacă cu tine?” Uneori ajunge o îmbrățișare.

Cei mai mulți copii se ceartă la un moment dat cu prietenii și ajung să se simtă dați la o parte. Până se așază lucrurile, copilul tău are nevoie de vorbele tale liniștitoare și de un mesaj limpede: ești de partea lui și îl ajuți. Nu promiți însă că Ilinca se va răzgândi.

La grădiniță, prieteniile se fac și se desfac repede

Între trei și cinci ani, unii copii le spun altora „Nu mai ești prietenul meu”, iar fraza nu cântărește ca între adulți. Raising Children Network, o platformă australiană pentru părinți, spune că preșcolarii abia învață ce e în regulă într-o prietenie și într-un grup. Pe unii îi doare refuzul, alții par să treacă ușor peste el, iar de multe ori se împacă după câteva minute. La vârsta asta, adultul urmărește discret, în loc să repare totul pe loc.

Între șase și zece ani, fraza se mută acasă: „Nu mă place nimeni” sau „N-am niciun prieten”. Majoritatea o spun măcar o dată. Poți să-i spui că oricine se simte singur uneori și că nici adulții nu se înțeleg cu toată lumea. Merge și o întâmplare de-a ta, chiar dacă știi și acum, cu nume și prenume, cine a făcut echipele la fotbal fără tine.

Întrebări pentru a doua rundă

După primul val, câteva întrebări lămuresc povestea: „Ce construiau?”, „Cine mai era acolo?”, „Ce le-ai spus?”. Academia Americană de Pediatrie notează că respingerea poate fi reacția unui grup față de un copil pe care îl consideră diferit. Poate veni și dintr-un comportament nepotrivit, al unuia sau al ambilor copii, de care trebuie să vă ocupați. Întrebările nu caută un vinovat, ci ceva de încercat data viitoare.

Intrarea în joc se poate exersa

Cei mici pot învăța să observe ce fac ceilalți și unde ar mai fi loc. Dacă grupul gătește la un restaurant din nisip, poate are nevoie de un bucătar; dacă sapă un șanț, poate vrea și un pod. Școlarii pot porni singuri un joc și îi pot invita pe alții, uneori cu o minge adusă de acasă.

Acasă, pe covor, puteți juca scena. Tu ești grupul de la tobogan, iar copilul vine cu o propunere: „Pot să sap și eu?” sau „Vreți să fac un pod?”. Merită exersat și răspunsul „nu”, pe care probabil îl vei juca neașteptat de convingător. După un refuz, copilul poate încerca altă idee, alt grup sau un joc propriu. Ținta e mai modestă decât un „da” de la toată lumea: o după-amiază care nu se strică de la un „nu”.

Mesajul către celălalt părinte rămâne în ciorne

Pentru o respingere obișnuită, mesajul către mama Ilincăi ajută rareori. Dacă intervii la fiecare refuz, o supărare de zece minute devine ușor o dispută între adulți, iar copilul pierde ocazia să încerce singur. Ce ține de voi ajută mai mult: o vizită acasă cu un singur prieten, pregătită împreună, sau o activitate în afara grădiniței ori a școlii.

Respingere sau bullying?

Platforma australiană numește bullying situația în care cineva supără, face de rușine, sperie, amenință sau rănește pe altcineva, deliberat și repetat. Printre formele lui intră și ignorarea intenționată sau excluderea cuiva din jocuri. O ceartă între prieteni sau o vorbă urâtă spusă o dată pot fi neplăcute, dar nu sunt bullying. Diferența o fac repetarea și intenția: același copil ținut deoparte zi după zi, uneori cu alți copii îndemnați să facă la fel.

Pentru copiii între cinci și unsprezece ani, platforma enumeră și semne care apar chiar când copilul tace. Printre ele sunt refuzul de a merge la școală, pauzele petrecute fără nimeni alături și durerile de cap sau de burtă. Semnele pot avea și alte cauze, dar se iau mereu în serios. Dacă semnele te îngrijorează, vorbește cu medicul de familie sau cu pediatrul, mai ales dacă îl vezi trist ori retras. La fel dacă observi schimbări de somn sau de poftă de mâncare ori dureri care tot revin.

Cu cine vorbești când se repetă

Pentru un tipar al respingerii, pediatrii americani recomandă o întâlnire cu învățătoarea, la care poți cere să participe și directorul sau consilierul școlar. La grădiniță, discuția e cu educatoarea și, dacă e nevoie, cu conducerea grădiniței. Dacă e bullying, vorbiți în privat, nu la poartă sau pe grupul clasei. Prezentați îngrijorarea ca pe o problemă comună și plecați cu un plan. Spune-i și copilului că mergi la discuție, ca să știe că te ocupi.

Platforma australiană avertizează că un contact direct cu copilul care hărțuiește sau cu părinții lui va înrăutăți probabil situația. La bullying, spre deosebire de o ceartă obișnuită, copilul nu rămâne să rezolve singur: mai sigur e să lucrați prin grădiniță sau prin școală. Dacă bullyingul devine violent, anunță și poliția, la 112 dacă e o urgență. Un școlar care vrea să vorbească și cu altcineva poate suna gratuit la Telefonul Copilului, 116 111. Linia răspunde de luni până vineri, de la zece dimineața până la opt seara, inclusiv pentru bullying, iar apelul poate rămâne anonim.

Înapoi la nisip

La următoarea ieșire în parc, găletușa verde pleacă din nou spre nisip, cu ideea exersată pe covor: un pod peste șanț. Tu rămâi pe bordura de lemn, destul de aproape ca să vezi, fără să intervii din prima. Dacă vine iar un „nu”, începeți tot cu povestea: ce s-a întâmplat și cum i-a fost.