Ce povestiți după școală, când întrebarea „Cum a fost?” nu ajută

Se deschide ușa.

Ghiozdanul aterizează undeva între cuier și podea.

Tu întrebi:

„Cum a fost?”

Răspunsul vine imediat:

„Bine.”

Ai primit un cuvânt pentru o zi întreagă.

Mai încerci.

„Ce ai făcut?”

„Nimic.”

În punctul acesta poți accepta că tocmai ai primit versiunea foarte scurtă a zilei.

Sau poți porni conferința de presă:

„Cum nimic?”

„Cu cine ai stat?”

„Ce a zis doamna?”

„Ai fost ascultat?”

„S-a întâmplat ceva?”

Copilul a venit de la școală și, în două minute, trebuie să dea declarații.

Poate că nu refuză conversația.

Poate întrebarea este prea mare.

Sau momentul este prost.

„Cum a fost?” nu are nimic în neregulă

Nu trebuie să scoatem din vocabular una dintre cele mai folosite întrebări din viața de părinte.

„Cum a fost?” poate funcționa foarte bine.

Dar cere mult.

Cum a fost ce?

Ora la care nu a înțeles exercițiul?

Pauza în care s-a întâmplat ceva amuzant?

Testul?

Colegul care a spus ceva enervant?

Meciul din curte?

Momentul în care și-a dat seama că a uitat caietul acasă?

Un adult poate comprima o zi într-o propoziție:

„A fost obositor.”

Un copil nu are întotdeauna rezumatul pregătit.

Așa că „bine” nu înseamnă automat „nu vreau să vorbesc cu tine”.

Uneori poate însemna pur și simplu:

„Nu știu ce să aleg din toată ziua asta.”

Poate conversația nu începe la ușă

Academia Americană de Pediatrie recomandă părinților să fie atenți și la momentul discuției. Dacă un copil ajunge acasă obosit, poate fi mai potrivit să aibă întâi puțin timp să se odihnească sau să mănânce.

Are sens.

Nici adultul care intră pe ușă după o zi de muncă nu visează neapărat să audă înainte să-și lase geaca:

„Cum a fost ședința? Ce a zis colegul? Și tu ce ai răspuns?”

Uneori copilul are nevoie mai întâi să lase ghiozdanul jos.

Să mănânce.

Să stea puțin.

Să facă altceva.

Conversația poate apărea în mașină, la masă, când pregătiți cina sau mai târziu în cameră.

Nu pierzi accesul la ziua copilului dacă nu primești raportul în primele trei minute.

În loc de o zi întreagă, întreabă despre o bucățică

O întrebare mai concretă poate fi mai ușor de prins.

„Care a fost partea cea mai amuzantă azi?”

„Cu cine ai stat în pauză?”

„A fost ceva care te-a enervat?”

„Ce oră a trecut cel mai repede?”

Nu sunt formule magice.

Dacă le spui pe toate una după alta, ai obținut același interogatoriu, doar că ai cumpărat varianta premium.

Alege una.

Apoi urmărește răspunsul.

Dacă auzi:

„Matei a făcut o prostie la sport.”

nu trebuie să sari imediat la următoarea întrebare pregătită.

Poți spune:

„Ce a făcut?”

De acolo, conversația știe de multe ori să meargă și singură.

Nu orice poveste are nevoie imediat de o lecție

Copilul spune:

„Azi m-am certat cu Andrei.”

Părintele aude uneori:

„Excelent. Material educativ.”

Și începe:

„Ți-am spus eu că trebuie să…”

Poate exista un moment și pentru sfat.

Dar dacă fiecare lucru povestit despre școală se termină cu o lecție, copilul poate învăța foarte repede că povestitul vine cu muncă suplimentară.

CDC și UNICEF recomandă ascultarea activă: atenție, interes, reformularea a ceea ce ai înțeles și loc pentru ceea ce simte copilul.

Uneori răspunsul potrivit este:

„A, deci asta te-a enervat.”

Atât.

Poți ajunge și la:

„Ce vrei să faci mâine?”

Nu trebuie să începi de acolo.

Uneori ajută să povestești tu primul

Mai există o diferență între conversație și raport.

Dacă adultul întreabă, copilul răspunde, adultul întreabă din nou și copilul răspunde din nou, avem un formular oral.

Poți schimba ritmul.

„Eu azi am vărsat cafeaua fix înainte de o întâlnire.”

„Mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat în drum spre casă.”

„Am râs azi de o prostie și încă mă amuză.”

Nu ca să muți toată discuția la tine.

Ci ca să transmiți:

„Aici povestim amândoi.”

Uneori copilul răspunde tocmai pentru că nu mai simte că este singurul subiect de pe masă.

La 6-10 ani, concretul ajută

La începutul școlii, o întrebare legată de un moment clar poate deschide conversația mai ușor decât rezumatul întregii zile.

Poți întreba despre pauză, despre colegi, despre ceva amuzant sau dificil.

Sau poți începe fără întrebare:

„Pari obosit.”

„Ai intrat foarte vesel pe ușă.”

„Parcă te-a supărat ceva.”

Nu trebuie să ghicești corect.

Copilul te poate contrazice:

„Nu sunt supărat. Sunt nervos că…”

Perfect.

Ai ajuns la poveste.

La 11-13 ani, lasă și o ușă deschisă

La preadolescență apare mai multă nevoie de spațiu și de control asupra lucrurilor pe care copilul le povestește.

Nu înseamnă că nu mai vrea să vorbească cu tine.

Înseamnă că uneori vrea să aleagă când și cât spune.

UNICEF recomandă pentru această vârstă ascultare activă, respectarea opiniei copilului și întrebări deschise atunci când observi că ceva îl preocupă.

Poți întreba:

„Cum a fost azi cu colegii?”

Dacă primești „bine”, nu trebuie să mai încerci imediat încă patru intrări.

Poți lăsa ușa deschisă.

Mai târziu, poate veni:

„Apropo, azi s-a întâmplat ceva…”

Conversațiile importante au uneori prostul obicei să înceapă exact când te pregătești să ieși din cameră.

La 14-18 ani, reacția ta contează mai mult decât formularea

Cu adolescenții, tentația este să găsim întrebarea perfectă.

De obicei, nu acolo se joacă meciul.

HealthyChildren pune accentul pe felul în care adultul ascultă: fără alarmă imediată, fără judecată și fără să transforme fiecare mărturisire într-o prelegere.

Dacă adolescentul începe:

„Azi un coleg a…”

iar tu intri cu:

„Cum adică?”

„Ți-am spus!”

„Asta e grav!”

s-ar putea să nu mai afli restul propoziției.

Uneori adolescenții vorbesc mai ușor când conversația nu arată ca o conversație oficială.

În mașină.

Când gătiți.

La plimbare.

În timp ce faceți altceva.

Nu fiecare discuție importantă are nevoie de deschiderea:

„Trebuie să vorbim.”

Expresia asta reușește să neliniștească și adulții.

Nu fiecare „bine” ascunde o problemă

Aici merită să nu transformăm comunicarea într-o nouă sursă de anxietate.

Copilul spune „bine”.

Poate chiar a fost bine.

Spune „nimic”.

Poate nu s-a întâmplat nimic pe care să îl considere demn de povestit.

Nu fiecare răspuns scurt ascunde bullying, o notă proastă sau o dramă între colegi.

Contează schimbările și tiparul.

Dacă un copil care povestea mult devine brusc foarte retras, dacă evită constant școala sau apar schimbări care te îngrijorează, atunci merită să deschizi mai atent discuția și, după situație, să vorbești cu școala sau cu un specialist potrivit.

Dar o marți cu „bine” poate fi pur și simplu o marți cu „bine”.

Și apoi, bineînțeles, va vorbi când tu vrei să dormi

La 15:30 întrebi:

„Cum a fost?”

„Nimic.”

La 21:47 ai terminat bucătăria, ai închis jumătate din lumini și te gândești serios la pat.

Atunci apare:

„Știi ce s-a întâmplat azi?”

Viața de părinte are simțul umorului.

Dacă poți, ascultă.

Dacă nu poți în momentul acela, nu lăsa conversația într-un „vorbim noi” care poate însemna orice.

Spune concret:

„Vreau să aud. Termin ce fac și vin în zece minute.”

Și revino.

Pentru că întrebările bune ajută.

Dar faptul că ești disponibil când copilul este gata să răspundă ajută și mai mult.

Mâine poți întreba din nou

Nu renunța la „Cum a fost?”.

Uneori va funcționa.

Alteori primești „bine”.

Poți încerca o întrebare mai mică.

Poți povesti tu primul.

Poți observa ceva.

Poți aștepta.

Poți asculta fără să repari imediat.

Și uneori poți accepta că astăzi nu vine nicio poveste.

Mâine este încă o zi de școală.

Și încă o ocazie de conversație.